Lecţia de istorie

Sabia-emblemă de tip akinakes descoperită la Medgidia -
piesă traco-geto-dacică unică în Europa

Profesor dr. NATAŞA PETEU

ărturiile arheologice atestă faptul că arealul actualului municipiu Medgidia, oraş central dobrogean, este leagăn de autentică şi elevată civilizaţie precreştină.

Consideraţii generale
Descoperirea senzaţională, la Medgidia, a primei mori neolitice specializate1, datând de acum 5000 de ani, aşază civilizaţia românească sub semnul protocronismului cultural şi tehnic universal, alături de strălucitoarele civilizaţii orientale din Summer şi Mesopotamia sau nord-africane, din Egipt.

Harta arheologică a Dobrogei a fost completată în anul 1955 cu o nouă piesă arheologică de excepţie, scoasă la suprafaţă întâmplător, în urma unor lucrări de şantier efectuate de muncitorii de la Fabrica de ciment Medgidia.
Descoperirea reprezintă o sabie-emblemă de tip akinakes din secolul al V-lea î. Hr., unică în Europa2 şi în aria de cuprindere a triburilor tracice şi scitice. Termenul akinakes are origine iraniană şi este caracteristic armelor scurte – sabie sau pumnal-cu unul sau două tăişuri şi gardă sub formă de inimă. Sub acest nume apar şi unele piese de paradă3, bogat ornamentate, pe care regii persani le ofereau marilor demnitari ca semn de distincţie deosebită. Arma era răspândită în spaţiul caucaziano-pontic şi folosită frecvent de către sciţi, perşi, traci, sarmaţi şi alte populaţii din sec. V-III î. Hr.
Exemplarul descoperit la Medgidia prezintă anumite particularităţi proprii ilustrate de o componentă locală, sesizabilă în formă, tehnică şi ornamente, care îl individualizează faţă de celelalte akinakes-uri atestate în România4 – aproximativ o sută la număr – majoritatea descoperite în Transilvania şi în diferite zone din sud-estul Europei, însă, într-un număr mai mic. Aceasta a permis conturarea unei noi imagini asupra rolului deosebit de activ al traco-geto-dacilor şi al evoluţiei lor materiale şi culturale în zona cuprinsă între Carpaţi şi Balcani în secolele V-IV î. Hr.
Emblema
Informaţiile relativ reduse pe care le avem despre contextul descoperirii sunt compensate de extrema expresivitate a piesei recuperate, oferindu-ne indicii, atât despre personalitatea celui care a purtat-o, cât şi despre comunitatea în care trăia sau dimensiunile spaţiului în care se dezvoltau legăturile şi relaţiile membrilor comunităţii cu lumea geto-dacică sau cu populaţiile alogene cu care intrau în contact.
Akinakes-ul este turnat odată cu teaca şi placa laterală care servea la fixarea piesei. Bronzul din care s-a realizat este de bună calitate. Lungimea este de 0,467 m. O latură a obiectului a fost ornamentată pe gardă şi pe placa din partea superioară, iar cea inferioară a fost netezită şi lustruită. Latura opusă a rămas nefinisată şi s-au fixat două mânere, cu ajutorul cărora sabia era aplicată pe un monument comemorativ sau pe sarcofagul, ori pe zidul unei camere funerare5. S-a propus şi o altă interpretare a obiectului: ca presă la împodobirea unor spade de paradă de tip akinakes6, ipoteză puţin susţinută. Arheologii văd în acest instrument ornamental o sabie-emblemă care a aparţinut unei căpetenii tribale locale7. În acest caz, emblema are o semnificaţie aparte, ea reprezentând un simbol, un semn distinct care individualiza tribul între celelalte clanuri şi triburi geto-dace şi era folosită în timpul ceremoniei de iniţiere războinică pentru a invoca protecţia totemică8. Simbolistica de tip animalier aplicată pe emblema sabiei de la Medgidia, redă la modul plastic, un conţinut magico-religios de consacrare potenţială a unui rang, a unei forţe, a unui privilegiu-posibil de basileu-a căpeteniei tribale. Piesele de acest gen, cu valoare şi sens prin sistemul lor de valori, puteau fi conferite doar ca simbol al funcţiei sau poziţiei preeminente în societate9 şi, de aceea, nu puteau fi nici cumpărate şi nici obţinute ca obiect de schimb. Folosind un limbaj simbolic, arma-emblemă de la Medgidia îl încadrează în acelaşi timp pe purtătorul său, într-un sistem ierarhic politico-militar, fiind expresia vizuală a acceptării posesorului într-un grup cu statut special, acesta putând fi, de exemplu, în egală măsură o aristocraţie de sânge, o confrerie războinică sau religioasă. Aceasta dovedeşte existenţa, prin elementele sale, a unei structuri politico-militare unitare, pe întreaga arie locuită de geto-daci în secolele V-IV î. Hr.

Ornamentaţia
Ornamentaţia sabiei-emblemă de la Medgidia are motive decorative tipice stilului animalier tracic. Concepţia zoomitologică a dacilor nu era, numai un produs al imaginaţiei teriomorfe, reale, ci şi un produs al unei zoologii fantastice care o continua pe cea reală, printr-o ideaţie mitică complementară10.
Pe mâner, piesa este decorată cu o acvilă ce ţine în cioc un şarpe, o reprezentare de tradiţie străveche tracică şi care va deveni una dintre reprezentările caracteristice ale argintului geto-dacic din secolele II-I î. Hr.11. Pe garda în formă de inimă cu doi lobi, se află câte un ţap sălbatic din specia capra ibex, cu capul întors spre spate şi cu picioarele aduse sub el, iar pe placa de care era legată la centură, apar ochiul exoftalmic şi ciocul păsării răpitoare, apoi un cap de panteră şi gâtul unui cerb cu coarnele mult stilizate. Alături de aceste elemente stilistice zoomorfe de factură carpatină, comune întregii lumi dacice, sunt redate şi reprezentări geometrice arhaizante, caracteristice perioadei predacice.
Conţinutul reprezentărilor animaliere plastice aflate pe sabia-emblemă ascunde un cod, un mesaj al unei zoolatrii locale care ţine de vechi credinţe şi simboluri totemice12.

Simbolistica magico-mitologică
Corbul/acvila, în accepţiunea sa veche, a fost şi a rămas o pasăre solară, un mesager solar al cerului şi, totdeauna, o pasăre divinatorie. La daci, are un simbolism contradictoriu de pasăre solară şi, totodată, tenebroasă, de pasăre a vieţii şi a morţii, de pasăre apotropaică şi funerară.
Acvila de pe emblemă are aripile strânse în poziţie liniştită, de receptacul psihologic al dubletului sub formă de pasăre a sufletului. „Pasărea suflet“ exprimă figurarea simbolică a sufletului, uneori după moarte. Este o „imagine a vehiculului care transmigrează sufletul“13, imaginea unei păsări considerate sacre care aminteşte de arborele cosmic, ceresc, al vieţii şi al morţii.
Motivul şarpelui apare frecvent pe diferite tipuri de arme fiind considerat simbol tribal. Este animal cosmic prin excelenţă, fiind alcătuit din materia primordială. Este prezent de la începutul lumii în opera creată. Pare a fi preexistent, ca un element fluent al Apelor primordiale. El încarnează o făptură „inferioară, obscură, incomprehensibilă şi misterioasă“14.
Simbolismul mitic al şarpelui cosmic legat de Apele primordiale apare în mitologia mixhelenică din Pontul Euxin getic. În cetatea maritimă Tomis a fost descoperită statueta unui şarpe fantastic, cu plete, încolăcit în spirală, numit de tomitani Glykon. Conceput în apele Mării Negre ca un geniu protector al corăbierilor şi pescarilor, Glykon reeditează un mit getic mai vechi : mitul şarpelui Apelor primordiale, care a fost preluat din paleofolclorul local pontic şi adaptat nevoilor spirituale ale locuitorilor, pe jumătate geţi, ai cetăţilor maritime greceşti15.
Şarpele apare şi ca „signum de ordin totemic, moştenit de daci de la antecesori“16. Stindardul dac moşteneşte trăsături ale şarpelui celest în conştiinţa băştinaşilor. În arta geto-dacică şarpele magic a fost folosit cu scopuri apotropaice pe podoabele de paradă ale căpeteniilor tribale .
La daci, cerbul simboliza soarele care se urca pe cer. Din cauza herbului lui înalt şi ramificat ca o coroană de arbore, se credea că el poartă pe cap arborele vieţii.
Imaginea cerbului apare frecvent. Scriitorii greci antici, poetul Pindar, istoricul Pherekidis etc., consemnează o legendă : toţi se referă la o cerboaică de aur care apără gurile Dunării. După această legendă- socotită geto-scitică - nimfa Taigeta, iubita lui Zeus, închinase zeiţei Ortaisa (asemenea Artemidei, zeiţa vânătorii la greci), în oraşul Istria de la gurile Dunării, o cerboaică având coarnele de aur, ca să apere Delta17. Cerboaica aceasta cu coarne de aur avea calităţi excepţionale, fapt care îl determină pe regele Teseu al Atenei să pornească la vânătoare pe urmele ei (cu un mileniu î.Hr.). Cerboaica aceasta din descrierile mitografilor antici era, probabil, reprezentarea totemică a regelui Deltei.
Capra/ţapul face parte din familia Bovidae şi este cunoscută popular sub numele de capra de stâncă sau ibex, iar ştiinţific Capra hircus ibex. În trecutul îndepărtat a populat înalţimile munţilor noştri, dar în prezent se mai găseşte doar în zona Transfăgărăşanului. Ţapul are rol important în mitologia tracă nord-dunăreană, de aceea, simbolul său este întâlnit des în ornamentică. În mitologia poparelor din sud-estul Europei, capra şi dubletul ei masculin- ţapul - au fost concepute ca personificări demonice ale prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice.
În Tracia, în cadrul trenelor dionysiace s-au dezvoltat câteva manifestări coreice : tragedia, dansul ritual al sacrificării ţapului şi dansurile acoliţilor divini18. Primul dans simboliza puterea germinatoare, procreaţia, lubricitatea. În cadrul acestui dans o atenţie deosebită se acorda cultului falic. Al doilea dans era cel al satirilor şi panilor, simboliza tropotul brutal al cetelor de făpturi antropocaprine în revulsia lor coreică. Acestea erau aşa-numitele dansuri ale sikinnilor. Din cântecul ce însoţea dansul ritual al sacrificării ţapului, numit tragedia, ca şi din dansul sikinnilor s-au dezvoltat, mai apoi, primele spectacole teatrale la greci : tragedia şi coregrafia.
Paleozoologii au costatat, de asemenea, prezenţa leului/panterei pe teritoriul cuaternar al României : leul de peşteră ( pantera spelaea şi Felis leo spelaeus) alături de alte feline. Aceasta conduce la ipoteza transfigurării mitice a leului/panteră preistoric în literatura populară românească. Însă, datorită faptului că leul a dispărut din fauna locală încă înainte de Hristos, s-au elaborat ipoteze care au făcut discutabil acest animal mitic. S-a susţinut că nu poate fi vorba de leu/panteră, ci de un alt animal similar, mai vechi, din fauna locală, care a fost substituit târziu de imaginea leului; că leul ar fi putut fi sugerat ca animal mitic de zodiac şi de cărţile populare de sorginte europeană şi occidentală ; că leul este o făptură fantastică de basm mitizat, zooantropomorfă sau antropozoomorfă, mai mult caracterologic mitic decât fiziologic teratologic19.
Substratul paleozoologic al leului mitic se află deci în trecutul faunei locale carpatice. Teza paleozoologică a fost confirmată şi de cercetările arheologice.

Concluzii
Asemenea simboluri sunt obişnuite şi pe armele de tip akinakes ale aristocraţiei militare iraniene. Multă vreme şcoala tradiţională, bazată pe autoritatea unor savanţi, ca P. Reinecke, M. Rostovtzeff20, V. Pârvan şi alţii, a susţinut originea scitică a pieselor de artă lucrate în stil animalier, descoperite în mediul neamurilor nord tracice. Sabia-emblemă de la Medgidia a oferit lumii ştiinţifice prilejul revizuirii vechii concepţii privind arta animalieră tracică. Executată de meşteri artizani în ateliere indigene21, aplica de bronz de tip akinakes descoperită la Medgidia, pune în evidenţă, atât prin conţinut, cât şi prin elementele de stil, o artă traco-geto-dacică originală şi independentă de cea grecească, scitică şi celtică. O asemenea formă de armă orientală putea fi preluată de către localnici direct de la perşi22, întrucât se ştie ca aceştia au stăpânit câtva timp teritorii la est de Balcani, iar regele Darius I a trecut Istrul în 514 î. Hr. Sabia-emblemă de la Medgidia a mai oferit lumii ştiinţifice prilejul revizuirii unei alte vechi concepţii scitice cu privire la tezaurele „princiare“ de la Craiova şi Agighiol din sec. IV î.Hr. şi, de asemenea, prilejul reconsiderării artei traco-geto-dacice în componentele sale fundamentale.

Note:
1. A. Lăpuşan, Ş. Lăpuşan, Medgidia Carasu, Editura „Muntenia“, Constanţa, 1996, p.5-7.
2. D. Berciu, Mormântul „princiar“ de la Agighiol şi unele probleme ale artei traco-getice, Pontice, 2, p. 371-172.
3. 4. Naţional Geographic România, nr.5 din 2003.
5. D.Berciu, Arta traco-getică, Bucureşti, 1969, p. 18-76.
6. National Geographie România, op.cit.
7. A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.54.
8. 9. R.Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, 1987, p.95.
10. R. Vulcănescu, op.cit., p. 498
11. D. Berciu, Mormântul „princiar“, p.172.
12. R. Vulcănescu, Măştile populare, Bucureşti,1972, p. 13, 17-24, 46 ; Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Paris, 1970, p.30, 138. Autorii analizează structura istorică a măştilor pe teritoriul Daciei şi susţin prezenţa totemurilor zoomorfe la predaci.
13 R. Vulcănescu, p.199.
14 R. Vulcănescu, p. 522.
15 R. Vulcănescu, p. 246.
16 V. Pârvan, Getica, o protoistorie a Daciei, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1982, p. 350.
17 N. Densuşeanu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1910, p. 550.
18 R. Vulcănescu, op. cit. p. 517.
19 R. Vulcănescu, p.520.
20 Mihai Gramatopol, Artă şi Aheologie dacică şi romană, Editura Sport-Turism, Bucureşti,1982, p. 36.
21 D.Berciu, op.cit., p. 184.
22 D. Berciu, p. 174.

Ostaşul român - Să fiţi mândri! La 3 iulie 1941 Divizia 1 Blindată română, aflată în eşalonul doi al Corpului 11 armată german, a trecut Prutul pe podul de vase de la Ştefăneşti (75 km nord-nord-vest Iaşi), dirijându-se apoi pe direcţia Pătruşeni, Şapte Bani, Pădurea Statului, permanent pregătiţi să intre în luptă.
Regimentul 1 Care de luptă era constituit din două batalioane, fiecare batalion având 3 companii care de luptă „R 2” (Skoda). În total regimentul avea 126 care de luptă (tancuri), iar fiecare batalion – câte 62.

Sabia-emblemă de tip akinakes descoperită la Medgidia - piesă traco-geto-dacică unică în Europa? Mărturiile arheologice atestă faptul că arealul actualului municipiu Medgidia, oraş central dobrogean, este leagăn de autentică şi elevată civilizaţie precreştină. Descoperirea senzaţională, la Medgidia, a primei mori neolitice specializate, datând de acum 5000 de ani, aşaza civilizaţia românească sub semnul protocronismului cultural şi tehnic universal, alături de strălucitoarele civilizaţii orientale din Summer şi Mesopotamia sau nord-africane, din Egipt.