Nr. 39 din 28 decembrie 2017
GALERIA FOTO A "CURIERULUI ARMATEI"

Publicaţie bilunară editată de Statul Major al Forţelor Terestre

Repere în cotidian

20 de ani de la prima apariţie
Sufletele noastre, pagini într-un ziar!

Cristina FRATU

1 decembrie 1997 a luat fiinţă un ziar, o publicaţie numită „Curierul Armatei 1” la care eu aveam să vin patru ani mai târziu. Ca orice început, mi s-a spus că a fost foarte greu, dar nimic nu a împiedicat demersul unor oameni de a realiza ceva minunat. Format mic, A4, două culori, negru şi albastru, 8 pagini sau 12 câteodată şi o mână de jurnalişti, atent selecţionaţi în funcţie de background-ul cu tente filologice. Foarte greu de găsit într-o lume cazonă la acea vreme! Dar, nu imposibil!

Nu o să vă vorbesc în continuare despre tehnologia de atunci, pentru că v-aş trimite într-un muzeu virtual al dischetelor cu memorie de 1.44 Mb, al imprimantelor murdăricioase, al filmelor destinate aparatului foto, cu vreo 31 de poziţii (chiar 33, dacă ştiai să rulezi atât cât trebuie rotiţa care demarca următoarea poziţie!). Aaaa! Şi v-aş mai aminti despre scrisul de mână! Cu pix şi carneţel, cu rapiditate aproape stenografică, cu bătătura aferentă de la degetul mijlociu al mâinii drepte! O întreagă poveste acum când mai toţi adormim cu degetele încleştate pe formatul tastaturii şi tresărim în somn bătând QWERTY într-o microsecundă!
Am ajuns la ziar când lucrurile mergeau deja mai uşor. Veneam dinspre presa civilă, unde prăpădisem vreo 4 ani, acumulând experienţă şi devenind expertă în adidaşi enduro pentru coclaurile pe care le luam la pas în căutare de ştiri. Redactorul-şef mi-a întins mâna şi m-a băgat rapid în situaţie. Zona de interes - Armata română, aria de responsabilitate - sudul ţării, TOC - trei birouri cu cinci camere, SOP - absolut orice, în limita bunului simţ şi a deontologiei profesionale.
Am avut mulţi colegi de breaslă de-a lungul timpului şi aş vrea acum să îi amintesc pe toţi, dar ar fi mult prea mult pentru răbdarea oricărui cititor! Aşa că, o să fac o selecţie, în funcţie de un criteriu subiectiv şi o încercare stângace de a nu supăra pe nimeni.


Redactorul-şef. Acum colonel, atunci maior. Maestru de ceremonii, cu o răbdare fără limite, calm şi rezistent la stres. Ultimul aspect a fost testat de noi de nenumărate ori şi se pare că blindajul armei tancuri care îi marchează epoleţii îşi face bine treaba şi atunci când vine vorba despre puterea de a ne suporta pe toţi, cu probleme cu tot. Tăcut, chiar enigmatic uneori, a reprezentat şi este în continuare un deschizător de drumuri. Nimeni pe lumea asta nu deschide uşa redacţiei cu o mai mare repeziciune şi îţi dă un brânci pentru a te trimite pe calea cea bună, în documentare sau acolo unde este nevoie pentru îndeplinirea unei misiuni ordonate. Este foarte adevărat că şi noi ne lăsăm copleşiţi câteodată de melancolie, de meteorologie, de letargie, asta ca să nu spun… lene. Dar, neavând nici o şansă să zaci pe propriul sine, cu urma bocancului pe partea dorsală, găseşti energia necesară să duci la bun sfârşit ceea ce aveai de gând.


Redactor. Plutonier. L-am cunoscut la o brigadă, undeva la margine de Bucureşti. De armă transmisionist şi specialist în ceremonii şi ceremonialuri, în baza unui permis cu aviz permanent de port-drapel. Soarta sau horoscopul ni l-a scos în cale, dovedind un talent înnăscut în ale scrisului. Este întotdeauna foarte documentat în aproape orice domeniu, pregătit mereu să găsească soluţia optimă pentru a depăşi un moment mai nefavorabil să-i zicem. Aflat într-o permanentă mişcare între punctele cardinale de pe hartă, îmbină cu măiestrie datoria cu… plăcerea de a pescui. Nu există baltă sau băltoacă pe care să nu o cunoască şi pe care să nu o fi încercat cu firul undiţei! Cea mai periculoasă misiune pentru el cred că ar fi o tabără de cercetare la apă. Sunt ferm convinsă că este pe deplin capabil, apt fizic şi moral, de a fotografia un TAB C care forţează cursul unui râu şi de a pescui în acelaşi timp! Ah! Era cât pe ce să uit de Alfie! Un Beagle neastâmpărat, cu rol de alarmă de ceas setată bineînţeles mult prea de dimineaţă, ce îi colorează efectiv viaţa! La ultima discuţie, scorul era de 10-0 pentru patruped! Bravo Alfie! Ţine-o tot aşa!


Redactor. Personal civil contractual. Pe vremuri, ne umplea pagina cu pixul roşu, învăţându-ne pe unde trebuie să punem virgula. De formaţie este profesor de limba şi literatura română, deci puteţi să vă daţi seama că nu ne este deloc uşor. Când spune Călinescu, sigur nu se referă la Florin Călinescu! Iar când, într-o discuţie apare Simion, clar nu este GSC-ul de la punct control, de altfel un brav coleg de-al nostru! Este un Autocorect personificat, iar pe masa ei găseşti de la DEX-ul publicat în `72 la „Inteligenţa emoţională” de Daniel Goleman. Sensibilă şi puternică în acelaşi timp, este un zid cât China de moralitate, un umăr pe care să te sprijini, când necazul te încearcă, pentru a-i simţi mângâierea blândă pe creştet şi vorbele încurajatoare.


Şi eu! Redactor. Am ajuns în timp record să iubesc acest ziar, pentru că nu se rezumă la ştiri de ultimă oră din domeniul militar, la articole de fond, la interviuri şi reportaje. Este o stare de suflet, un loc despre care, cu greu, pot spune că mă duc la muncă. Este ca o a doua familie: am crescut împreună, am plâns şi am râs împreună şi ne cunoaştem atât de bine unul pe celălalt! Acum, după 20 de ani, nu mai este vorba despre format, despre culori tipografice, despre numărul de pagini editate! Este locul în care cerneala sufletelor noastre se transformă în cuvinte şi imagini care ajung la voi! Şi, deşi ştim că acest ziar se naşte, creşte şi moare de bătrâneţe o dată la două săptămâni, noi ne încăpăţânăm să-l reînviem şi să-l reinventăm de fiecare dată! Jucăm, prin natura noastră de jurnalişti, într-un film de Oscar al marilor ecrane în fiecare zi! Şi în aceste condiţii, cine se gândeşte la un final? Vă spun eu! Nimeni! Pentru că este acea ecranizare care nu vrei să se termine niciodată, cu actori pe care, chiar dacă îi vezi îmbătrânind, îţi doreşti să îi vezi în continuare jucându-şi rolurile!
Au trecut 20 de ani şi vreau să mai treacă încă 100! Nicicând nu m-aş sătura de mirosul ziarului tipărit!

La mulţi ani, Curierul Armatei!

La mulţi ani nouă!

 

cap de pagina

Din cultura pământului se naşte cultura spirituală „Dacă un popor n-are o tinerime entuziastă, cultă şi cu dor de ţară, este pierdut pentru totdeauna. Aceste vlăstare ale tinereţii ţin pe umerii lor viitorul, precum odinioară Atlas ţinea pământul!” Cuvintele lui Vasile Conta fac parte din argumentaţia unui proiect menit să salveze societatea ro­mânească actuală de înstrăinare, de pieire, aducând la lumină valori considerate a fi desuete în zilele noastre. Despre conştientizarea nepăsării faţă de viitorul acestei naţiuni reprezentat de tânăra generaţie, despre conturarea adevăratelor modele morale, despre cultura şi civilizaţia acestui popor român, ne vorbeşte Maria-Cornelia Miron, profesor de Limba şi Literatura Română la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Bucureşti.

Începe reabilitarea Crucii Eroilor Neamului DSecretariatul General al Ministerului Apărării Naţionale şi Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară a organizat, în data de 13 decembrie 2017, la Cercul Militar Naţional, Sala „Alba Iulia” sesiunea „Crucea Eroilor Neamului de pe Muntele Caraiman - un simbol pentru Centenarul Războiului Reîntregirii României”.

Oameni şi pasiuni Ideea acestui material a pornit de la cele câteva căşti militare pe care le-am observat expuse pe un raft în biroul locotenent-colonelului Adrian Negoiţă, şeful instrucţiei şi educaţiei din Baza de Instruire pentru Vânători de Munte „Bucegi”. L-am întrebat despre ele şi mi-a răspuns că este o veche pasiune a sa de a colecţiona căşti militare şi că, în total, până în prezent, deţine 58 de exemplare. Aşa am aflat că, de curând, s-au împlinit 100 de ani de la apariţia primei căşti militare moderne. L-am rugat să ne povestească despre colecţia sa şi să ne împărtă şească şi câteva lucruri despre apariţia acestui articol nelipsit, de-a lungul vremii, din echipamentul de instrucţie al oricărui militar.

20 de ani de la prima apariţie
Sufletele noastre, pagini într-un ziar!
Pe 1 decembrie 1997 a luat fiinţă un ziar, o publicaţie nu­mită „Curierul Armatei I” la care eu aveam să vin patru ani mai târziu. Ca orice început, mi s-a spus că a fost foar­te greu, dar nimic nu a împiedicat demersul unor oa­me­ni de a realiza ceva minunat. Format mic, A4, două cu­lori, negru şi albastru, 8 pagini sau 12 câteodată şi o mână de jurnalişti, atent selecţionaţi în funcţie de background-ul cu tente filologice. Foarte greu de găsit într-o lume ca­zo­nă la acea vreme! Dar, nu imposibil!

 



COPYRIGHT:
este autorizată orice reproducere, fără a percepe taxe, cu condiţia indicării cu exactitate a numărului şi a datei apariţiei publicaţiei.
OPINIILE ŞI PĂRERILE
exprimate în articolele publicate sub semnătura autorilor au caracter strict personal şi nu angajează în vreun fel răspunderea EDITORULUI sau a REDACŢIEI.
Web design ltc Ion Papaleţ