Camil Petrescu, psihologul bravurii

Locotenent-colonel Dănuţ CĂLDĂRARU

ilozof prin cultura universală desăvârşită în amfiteatrele universitare, talentat romancier inspirat din pestilenţialul tranşeelor bravurii, un inovator cu distincţie în tehnica glosării literare, Camil Petrescu mai câştigă un statut. Pe cel de psiholog al bravurii. Şi are de ce.

Înţelege politica vremurilor, crede în valoarea omului pentru a depăşi obstacolele şi are harul de terapeut al celor care cad în ispita pericolului. Excelează prin forţa dialogului interior, prin voinţa de a-şi direcţiona inteligenţa executivă şi conchide că avem obligaţia de a supravieţui prin înţăturile trecutului. Camil Petrescu îşi construieşte personajele după credinţa potrivit căreia voinţa le devine singura şansă de a se înnobila prin virtute. Nu întâmplător, Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent de rezervă activat la Regimentul 17 Infanterie, îşi studiază ecuaţia afectivă pe un domeniu social complicat pentru o meditaţie de câteva minute. Pentru combatantul Gheorghidiu „Nu ideea de patrie, care pentru mine se confundă cu cea de stat în tendinţe de cucerire economică… nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid”, contează forţa cuvântului om, a celui de patrie tradus drept o comuniune afectivă. Frontul devine un loc unde hazardul sfidează logica, iar întâmplarea lasă în urmă necesitatea. Credinţa că violenţa şi ura faţă de semen ar întrece norma de drept umanitar nu-i curtează nici pe departe lipiturile neuronale ofiţerului comandant de subunitate: „Nici unul din motivele invocate obişnuit în campaniile de aţâţare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură şi cu dorinţa de a ucide.”. Nu avem încă o fotografie a ducerii luptei în tranşeele bravurii. Am strâns în nodul memoriei de lungă durată poveştile combatanţilor, argumentele veteranilor şi lecţiile de istorie semnate de martori pe arhivele încărcate de colb. La ele, mai adăugăm şi discursul ofiţerului Gheorghidiu, care pe lângă lupta interioară cu propriile sale priorităţi, dragostea şi războiul, pictează cu penelul raţiunii o scenă fără concurenţă în literatură şi în psihologia socială: „Mă gândeam uneori la sentimentul groaznic, pe care îl încearcă cei condamnaţi, care află în ultimul moment că sunt graţiaţi. Toată viaţa lor vor trăi sub impresia acestor clipe. Dar noi aici suntem condamnaţi cu fiecare lovitură şi după fiecare, parcă graţiaţi”. Cum s-ar putea vorbi, în continuare, despre Camil Petrescu? Poate ca despre un psiholog al bravurii, ar fi prima tentaţie. Dacă o vom prelungi şi prin titulatura de lector pentru tactica subunităţilor mici, am avea tabloul cu atractivele culori ale adevărului şi comunicării despre fenomenul război.