Nr. 36 din 27 iunie 2016
GALERIA FOTO A "CURIERULUI ARMATEI"

Publicație bilunară editată de comandamentul Brigăzii 1 Mecanizate "Argedava"

Kaki 100%

Interviu cu un luptător

Locotenent-colonel Mădălina ILINCA
Foto: Mm. cls, I Iulian CADULENCU

Plutonierul Răzvan Anton Olteanu, încadrat la Batalionul 495 Infanterie „Căpitan Ștefan Shovert”, se află la cea de-a patra misiune internațională, de această dată în cadrul Batalionului 2 Infanterie „Călugăreni” .

 

- Înainte de a îmbrăca haina militară, ai avut o viață frumoasă, de sportiv. Ce te-a determinat să iei decizia de a intra într-un sistem riguros cum este cel militar?
- Trebuie să fiu sincer și să recunosc faptul că am fugit de armată toată viața (n.r. afirmă zâmbind). Nici nu voiam să aud de așa ceva. Pur și simplu, nu era o opțiune pentru mine. Dar, în cazul meu, s-a adeverit proverbul românesc „De ce ți-e frică, de aia nu scapi!” Cum am ajuns în armată?! Îmi amintesc perfect că treceam printr-o perioadă dificilă. Renunțasem la ce știam să fac cel mai bine, și anume fotbal, decizie pe care nu am luat-o ușor sau în concordanță cu ceea ce simțeam. Da! Regretam despărțirea de viața de fotbalist. În acea perioadă, m-am întâlnit cu un amic, care a văzut cât eram de afectat, de abătut, în primul rând pentru că nu avem un loc de muncă, dincolo de schimbarea făcută, și mi-a spus că se fac angajări în armată, mai exact la unitatea militară unde lucra el la momentul acela, la Clinceni. Mi-am zis atunci că orice e bine venit, până găsesc altceva. Nu eram entuziasmat de idee, dar mai aveam două luni și mă căsătoream. Trebuia să-mi găsesc un job. Așa am ajuns să aplic pentru un post de soldat în cadrul unității din Clinceni. Spre norocul meu, după cum văd acum lucrurile, am reușit. Gata! Eram militar! Încet, încet a început să-mi placă. Descopeream lucruri noi și mi-am dat seama că, în cele din urmă, pentru asta sunt făcut. Eram soldat gradat profesionist. Am ajuns să fac parte din corpul cadrelor militrae la propunerea comandantului de companie pe care îl aveam atunci. Probabil că a văzut faptul că aveam potențial și, efectiv, m-a trimis să fac școala de subofițeri. Nu știam ce vrea de la mine, apoi am ajuns să îi mulțumesc.

- Cum a fost debutul în armată pentru tine?
- Nu mi-a fost greu să mă acomodez dintr-un punct de vedere, al efortului fizic pe care trebuia să îl depunem. Cu acest aspect eram obișnuit. Nu eram însă familiarizat cu condițiile grele. Îmi amintesc de parcă a fost ieri prima zi când am fost planton în corpul de pază și m-a izbit mirosul de ciorapi nespălați. Mă tot măcina o idee, la momentul respectiv, unde am fost și unde am ajuns. Eu, care mâncam numai la restaurante scumpe, dormeam în hoteluri de lux, să fiu acum un neica nimeni. Un soldat cu numărul în armată.
Cu timpul însă mi-am dat seama că sunt cineva, în pofida faptului că mai sunt alte câteva mii ca mine. Sunt cineva pentru că fiecare dintre noi este o parte a unui angrenaj, ce nu funcționează dacă nu are în compunere și ultima rotiță, indiferent cât de mică ar fi ea. Dincolo de toate acele inconveniente pe care le-am simțit la început, sunt militarul care și-ar da viața să-și apere țara, să lupte pentru România, iar acest gând a șters toate sentimentele negative, au rămas doar niște amintiri, amuzante pe alocuri.

- Date fiind toate aceste sentimente contradictorii pe care le-ai simțit de-a lungul carierei tale, te-ai gândit vreo secundă să renunți?
- Știu că poate sună neverosimil, dar NICIODATĂ! Au fost momente grele, au fost clipe de disperare, dezamăgire și regrete, dar toate acestea, însumate, m-au ambiționat și mai mult să continuu. De fiecare dată când ceva îmi spunea că ar fi cazul să plec, pur și simplu dau uniforma jos și se termină toate, mă înverșunam și mai tare. Eu nu renunț! Eu nu renunț niciodată! Nu sunt genul care să cedeze așa ușor. Lupt până la capăt!

- Anii au trecut și odată cu ei ați acumulat experiența necesară să îmi răspundeți la următoarea întrebare: ce este cel mai greu la a fi militar?
- Lucrul cu omul. Am fost comandant de pluton și aveam în subordine douăzeci și ceva de oameni. Trebuia să mă modelez după fiecare. E greu să-i mulțumești pe toți, dar nu imposibil. Trebuie să iei omul ca atare, în primă fază, să încerci să-l înțelegi, dar, cel mai important, să-l asculți ori de câte ori are nevoie. De abia pe urmă începi să îi formezi trăsăturile necesare să lucreze eficient în cadrul grupului din care face parte, în echipă. Este foarte important, ca lider, să-l ajuți, să știe că se poate baza pe tine.

- Vă propun să trecem puțin si la viața personală, dintr-o simplă curiozitate: cum se împacă familia cu armata?
- Se împacă bine... dacă ai înțelegere în familie. Soția mea este o eroină. Crește doi băieți minunați și... neastâmpărați. Oare cu cine seamănă? (n.r. râde cu poftă) Nu-i este ușor, mai ales că eu am fost plecat în patru misiuni. Sunt conștient că cel mai greu este pentru ea, nu pentru mine. Eu fac ce știu cel mai bine, trece timpul altfel, între misiunile zilnice, înconjurat de camarazii de arme. Ea are, însă, cea mai importantă misiune: aceea de a crește cei doi copii. Au fost și momente grele în care, din păcate, nu am fost lângă ea. Chiar dacă nu puteam să fac nimic atunci, simpla mea prezență știu că ar fi contat foarte mult. Cu toate acestea, nu m-a făcut niciodată să mă simt vinovat că am ales să-mi fac datoria față de țară. Repet, ea este eroina mea. De fiecare dată când mă întorceam din misiune, îi promiteam că este ultima. Dar... deja sunt la a patra misiune. Și de această dată am zis același lucru: este ultima.

- Cu toții știm că nu este tocmai ușor să te desparți de familie pentru a pleca într-o zonă de conflict, cum este cea din Afganistan. Cu toate acestea, militarii noștri optează să plece la mii de kilometri depărtare de țară, pentru a lupta în cadrul Alianței, în numele României, ca partener NATO. Ce îl determină pe un militar să vrea să meargă în teatrul de operații?
- Pot să vă răspund, spunându-vă cum a fost în cazul meu. În toate misiunile am fost alături de colegii de la Batalionul 495 „Căpitan Ștefan Soverth” din Clinceni. Prima dată a fost din curiozitate și din spirit de camaraderie față de aceștia. Cum să-i părăsesc? Plecăm cu toții. Împreună la instrucție în poligoanele din țară, împreună și pe teritoriu străin. Afirm cu mâna pe inimă că nu mi-a părut rău nici măcar o secundă. Am trăit momente unice alături de ei.
În cea de-a doua misiune, deja simțeam nevoia de adrenalină. În teatrul de operații te desăvârșești ca militar, capeți experiența pe care în țară, oricât ți-ai dori, nu o vei căpăta. În a treia pot spune că știam foarte bine ce presupune o zonă de război. Între timp, mi se născuse și al doilea copil. Nu mai eram eu cel copilăros, ci cel care trebuie să­și îndrume copiii. Pot spune că m-am maturizat în aceste misiuni. Dacă în prima eram cu capul în nori, nu prea conștientizam eu exact despre ce era vorba, aveam o misiune de îndeplinit și punct, acum sunt conștiincios, sunt atent la detalii, mai ales că am învățat că până și cel mai mic poate face diferența între viață și moarte. În toate misiunile în care am fost mi-am făcut datoria, astfel încât să nu-mi poată reproșa nimeni nimic.
În plus, le împărășesc și celorlalți experiența mea. Mă refer la generațiile ce vin din urmă, dar și la militarii cărora le predăm funcțiile, cu toate responsabilitățile aferente, atunci când pentru noi vine vremea să ne întoarcem acasă, iar pentru ei să își servească țara pe pământ străin. Este foarte important să mergem pe principiul „lecțiilor învățate”. Întradevăr, nicio misiune nu seamănă cu alta, dar sunt lucruri pe care le poți întâlni în toate, iar cei care ajung pentru întâia oară într-un teatru de operații trebuie să știe, cât de cât, ce-i așteaptă. Și aici intervenim noi. Este datoria noastră, asemenea unor profesori ce explică în fața clasei, pentru elevii care le sorb fiecare cuvânt și își iau notițe, știind că le vor folosi mai târziu toate acele informații primite, să împărtășim din experiența acumulată.

- Care sunt cele mai mari temeri pe care le simțiți, aici, în teatrul de operații din Afganistan ?
- Vreau să fie foarte clar faptul că nu îmi este teamă de moarte! Să nu uităm că noi, militarii, jurăm să ne apărăm țara chiar cu prețul vieții. Imi este însă teamă să nu rămân infirm. Nu vreau să-i chinui pe ceilalți. Dar, cel mai negru scenariu este acela în care îmi pierd oamenii. Nu aș vrea ca vreunul dintre subordonații mei să piară pe aceste meleaguri și, cu atât mai puțin, să îi privesc rudele în timp ce le explic ce s-a întâmplat. Nu îmi doresc să se întâmple acest lucru cu niciunul dintre camarazii mei. Suntem o echipă. Aici, în Afganistan, suntem ca o familie mai mare și îmi doresc din tot sufletul să ne întoarcem acasă cu familia întreagă. În teatru de operații legi prietenii trainice. Prietenul dobândit în aceste climat nu te va dezamăgi niciodată. Până la urmă, îți pui viața în mâinile celui de lângă tine. Ne păzim unii pe alții, ne îndemnăm să mergem mai departe, iar atunci când unuia dintre noi îi este mai greu suntem acolo să-l sprijinim, să-l susținem, să-l ridicăm. M-am confruntat cu o situație delicată, în urmă cu șase ani. Eram plecați într-o patrulă și am fost atacați. Colegul meu a fost împușcat. Zece ore am fost, efectiv, sub tirul focului. L-am salvat, i-am acordat primul ajutor, știam ce am de făcut. Eram stăpân pe mine, eram stăpân pe situație. Mai târziu am realizat că puteam să-l pierd. Recunosc, a fost un moment critic, dar atunci mi-am câștigat un prieten pe viață. M-au ajutat experiența acumulată, sângele rece și Dumnezeu. Ne-am întors în bază după 10 ore, în efectiv complet, obosiți, dar mulțumiți: eram toți. Învinsesem moartea!

- Ați fost o dată în Irak și de trei ori în Afganistan. Care sunt diferențele între cele două teatre de operații?
- Afganistanul este mult mai greu decât Irakul. Irakienii ne știau drapelul, foarte mulți români lucraseră la ei în țară. Nu prea aveau multe de împărțit cu noi. Afganist­nul... altă cultură. Afganii sunt altceva, au o altă mentalitate diferită față de a noastră... altă religie. Am reușit însă să-i facem să înțeleagă că vrem să-i ajutăm, să-i sprijinim. Cel mai mult mă impresionează copiii. Ca tată, când îi văd pe cei mici cât sunt de neajutorați, mă gândesc inevitabil la ai mei și îmi dau seama cât de norocoși sunt. Aici, în momentul în care îi văd venind spre noi și practic rugându-ne să le dăm câte ceva, mi se rupe sufletul. Le oferim ce avem pe la noi: apă, în primul rând, atât de prețioasă pentru ei, dulciuri... Uneori aleargă după M.R.A.P-uri și oricât de mult ne-am dori să stăm cu ei, suntem nevoiți să îi lăsăm să se piardă în praful lăsat în urmă de roțile blindatelor.

- Timpul a zburat foarte repede și vă aflați deja în a treia lună de misiune? Ce vă lipsește cel mai mult?
- Categoric familia. Îmbrățișarea copiilor, zâmbetul soției, bucuria celor mici când mă întâmpinau.Vorbesc zilnic cu ei pe Skype, dar tot îmi lipsesc. Profit de această ocazie pentru a-i transmite un mesaj soției „îmi lipsești foarte mult și vreau să fiu lângă tine!”.
Ce-mi mai lipsește? Saltul cu parașuta. Mi-am dorit să fiu un pic mai special. În parașutism mulți sunt chemați, dar puțin sunt aleși. Acolo sus, când urcăm să facem salturile, în avion și în aer noi nu avem grade. Suntem toți egali. Poate că uneori suntem mai rebeli, dar, din punctul meu de vedere, finalitatea contează. În momentul în care intrăm în horă, jucăm și jucăm dur.

- Dacă ai putea să o iei de la capăt, ai mai alege pro­fe­sia de militar?
- Evident, da! Sunt foarte sigur când afirm aceasta. Aș face același lucru! Dacă aș putea să dau timpul înapoi, m-aș lăsa de la 18 ani de fotbal și aș susține examenul de admitere la una dintre academiile militare. Aș alege tot parașutismul. Este o senzație deosbită când ești în aer, doar tu cu gândurile tale.

- Cu toate că aveți alături și colegi din Batalionul 495 Infanterie, majoritatea militarilor aparțin Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni”, căruia i-a venit rândul, în acest început de an, să îndeplinească îndatoririle armate ale României peste hotare. Cum vă înțelegeți cu aceștia?
- Super! Batalioanele 2 și 495 Infanterie, din punctul meu de vedere, sunt două unități foarte apropiate. Suntem structuri ale aceleiași brigăzi, Brigada 1 Mecanizat㠄Argedava”, iar noi, militarii de la 495 și cei de la B2, ne cunoaștem foarte bine. Am fost împreună în aplicații, ne-am întâlnit la nenumărate cursuri și schimburi de experiență, exerciții naționale etc. Ambele structuri au militari deosebiți, oameni cu experiență, oameni pe care te poți baza la greu, fără nici o problemă.

.


cap de pagina

Kaki 100 Bucuria vine din gesturi simple „Echipajul 6! Petcu? Prezent! Bărbulescu? Prezent! Nedelcu? Prezent! În câteva momente ne vom îmbarca și vom porni spre satul Hakim Jan! Fiți cu ochii în patru!” Așa a început o nouă misiune de patrulare pentru Compania ll Eagles. Căpitanul Săndel Ștefan, aflat la a cincea mi­siune într-un teatru de operații, se asigură că totul va decurge conform planului. Toți oamenii sunt prezenți și știu ce au de făcut. Misiunea este aparte: vor merge în­tr-un sat unde vor ajuta copiii. Vor încerca să le aducă zâmbetul, cu câteva surprize.
Kaki 100 Interviu cu un luptător Începutul lunii octombrie a acestui an a fost pentru garnizoana Craiova unul festiv, al aducerilor aminteși al comemorării altruismuluiși al grijii față de semeni de care dădea dovadă societatea românească de la mijlocul secolului XX. Vorbesc în special despre anul 1939. Cel de-Al Doilea Război Mondial izbucnise în vestși se îndrepta cu paoi repezi spre teritoriul nostru, dar nu înainte de a afecta Polonia. Cu acest stat, România avea încheiat un acord bilateral ce prevedea ca țara noastră să găzduiască, în caz că era nevoie, populația ce solicita acest lucru, fie ea civilă sau militară.

Kaki 100 Traiectorii precise, umbre pe pânza cerului!În perioada 08 – 22 aprilie a.c., Tabăra de Instrucție și Poligonul de Trageri Sol-Aer „General de brigadă Ion Bungescu” de la Capu Midia a reprezentat scena pe care și-au jucat rolurile Batalionul 205 Apărare Antiaerian㠄General Gheorghe Pârvulescu” din Brigada 2 Infanterie „Rovine”, Batalionul 228 Apărare Antiaerian㠄Piatra Craiului” al Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” și Batalionul 114 Tancuri „Petru Cercel” din subordinea Brigăzii 1 Mecanizate „Argeda­va”.

 

 

 


 


COPYRIGHT:
este autorizată orice reproducere, fără a percepe taxe, cu condiția indicării cu exactitate a numărului și a datei apariției publicației.
OPINIILE ȘI PĂRERILE
exprimate în articolele publicate sub semnătura autorilor au caracter strict personal și nu angajează în vreun fel răspunderea EDITORULUI sau a REDACŢIEI.
Web design ltc Ion Papaleț